(am în cap două variante pentru titlu. una e prea scurtă, alta e prea lungă, aşa că a ieşit o variantă extinsă cu explicaţii, care e mai lungă decât postarea în sine.)

Nu ştiu cum să spun. M-a învăluit aşa… un dor de Anatomia lui Grey, de nu vă puteţi imagina. E a doua zi, pardon, de fapt seară, când îmi pun melodia asta pe repeat:

şi mă încearcă multe sentimente. Just breathe…

Despre (raţia de) sinceritate.

Ceea ce am spus despre a iubi se aplică şi pentru alte borcane. Nu plac pe nimeni tot timpul. Nici măcar pe mine. Probabil din cauza asta par cam superficială, labilă ori de-a dreptul prefăcută.

Mi-am propus să spun ce şi cum simt, la momentul în care-mi place sau nu-mi place ceva, dar cred că viitoarea mea sinceritate excesivă şi gratuită n-ar ajuta pe nimeni, ci doar ar zăpăcii oamenii de cap. Ar fi cam greu de digerat să spun acum “vai, ce drag/ă îmi eşti” şi peste două ore “încetează cu tâmpeniile” sau alte replici nu tocmai drăguţe.

Partea bună e că mă manifest când cineva îmi place şi arăt lucrul ăsta, partea proastă e că atunci când începe să mă deranjeze ceva vreau să vorbesc cu cineva şi de obicei acel cineva nu e cel vizat şi… ta-dam, chestia asta se numeşte bârfit.

Deci sunt o nenorocită care bârfeşte oamenii care-mi plac atunci când nu-i convine ceva. Drăguţ, nu-i aşa? Aşa-i că-s adorabilă?

Dragă Cătă, tu ai vrea să ştii ce anume nu suportă lumea la tine? Vrei să ştii când eşti absolut enervantă? Vrei să ştii ce consideră alţii că faci greşit?

Nu, cred că nu. Aşadar, păstrăm sinceritatea la cote normale şi diplomaţia pe undeva prin apropiere.

(Buf, poc! Ăăă… mi s-a părut.)

Există un soi de senzaţie de descompunere. Cred că ai simţit-o şi tu. E comună, aşa am impresia. O simţi atunci când n-ai idee cum ar trebui să reacţionezi, când mini-universul tău se sparge, pentru o clipă. Atunci când mintea îţi fuge, la fel şi pământul de sub picioare.

Şi apoi e cineva cu gândire limpede şi clară care tratează senzaţiile ăstea la rece. Şi te gândeşti… ce ar face în locul tău? Şi brusc totul pare să fie mai mic, mai neimportant şi tu eşti iarăşi un tot, mintea îţi revine la loc şi pământul se opreşte din alergat.

Îţi mulţumesc că mă temperezi, chiar fără să-ţi dai seama.

Despre oameni (buni).

În esenţa mea sunt un om bun. M-am născut un om bun. Cred cu tărie  – sau sper! – că toţi ne-am născut oameni buni, sinceri, altruişti, sensibili, empatici. Şi cum se face că ajungem să închidem ochii la problemele celorlaţi? Cum se face că ajungem să facem lucruri greşite, să spunem cuvinte menite să rănească? Înşelăm, minţim şi ajungem monumente de nepăsare. Înjunghiem pe la spate, ridicăm din umeri şi scupăim venin. Vreau să fiu un om bun. Vreau să cred că se mai poate…

Despre brr.crr.s.it. (*)

Ce faci?

Nimic. Şi nu e un nimic leneş. E un nimic-nimic. Acum aş fi în stare să iau toate deciziile radicale (şi probabil numai decizii prosteşti, aş completa eu). Stau cu ochii mari şi le văd cum plutesc deasupra nasului. Ele doar plutesc. Suflu în ele şi dispar toate. Ca să vezi, niciuna nu contează. Aşa că fac nimic-nimic.

Nu sunt în starea aia brr-crr.

Sunt în starea shit. Cu punct. Adică s.it.

De ce?

De ce nu? De dragul varietăţii.

*asta fu acu’ câteva minute o conversaţie, servită aici uşor modificată.

F. distracţie plăcută!