(Tadeusz Dolega-Mostowicz – Vraciul. Profesoful Wilczur, vol. I)

Oamenii umblă în costume impermeabile. Şi nu există mijloc de a ajunge şi de a cunoaşte conţinutul lor.

***

Pentru o femeie, acolo unde începe dragostea se termină toate principiile.

***

Mergeau alături pe drumul Trei Peri, cunoscut tuturor tinerilor şi bătrânilor din Radoliszki, pe care bătrânii cândva, iar acum tinerii mergeau perechi, şi pe care doamna farmacistă îl poreclise cu răutate Promenada Vacilor, fiindcă vacile tot pe drumul acesta erau scoase la păşune.

***

Acceptase să meargă cu el la plimbare ca să mai uite, să se convingă ea singură că Sobek era un băiat cinstit, că n-ar trebui să se ferească de el, că ar fi un soţ potrivit pentru ea. Chiar ideal. Nu bea, nu făcea scandaluri, nu gonea cu motocicleta, şi cel mai important: se remarca printr-o statornicie nemaiîntâlnită. Nu, aşa, ca alţii. Şi ce dacă nu-i prea inteligent, dacă are maniere de om simplu. Asta nu-i ceva ruşinos…

***

S-a întors şi parcă tot sângele i s-a adunat în inimă: la doi paşi de ea stătea el. Nu mai ştia dacă a scos vreun ţipăt, nu ştia dacă pachetele de ţigări i-au căzut din şorţ. Ştia doar că pământul de învârteşte cu o viteză nebună, şi că s-ar fi prăbuşit cu siguranţă, dacă el n-ar fi prins-o-n braţe şi n-ar fi ţinut-o puternic, lipită de pieptul lui. De câte ori a încercat mai târziu, niciodată n-a reuşit să-şi aducă aminte pas cu pas, clipă cu clipă, acea întâmplare minunată şi extraordinară. Ţinea minte doar privirea lui aspră, supărată parcă, şi cuvintele învălmăşite pe care nu le înţelesese atunci, dar care păreau să se reverse în sângele ei.

***

Ce crimă e! Are omul dreptul să-şi smulgă din piept cel mai bun, cel mai nobil şi cel mai frumos sentiment? Cine ştie, poate singurul sentiment care ne justifică existenţa, care reprezintă bogăţia sufletului nostru?… Să-l calci în picioare, să-l distrugi, să te lepezi de el?… În numele cărei raţiuni?… Ca să obţii preţuirea oamenilor? Ce prostie! Să renunţii pentru alţii la tine, să renunţi la ce-i mai important în tine, la propria-ţi fericire?!

***

- Şi n-ai nevastă?

- Nu.

- Da’ de ce?

- Nu ştiu. Muierea n-aduce nimic bun pe lume.

Despre pasiunile mele – înflăcărare şi uitare.

Acum câteva secunde am realizat că luna aceasta s-au împlinit doi ani de când am început să scriu pe blog. La mulţi ani, dragă jurnal virtual! Sunt surprinsă că încă mai exişti, ţinând cont că tentativele din copilărie de a ţine un jurnal au eşuat într-un mod aproape ruşinos. Nu eram în stare să leg două cuvinte… Eram copilul ăla care o ruga pe mama să-i scrie compunerea despre iarnă. Da, compunerile erau punctul meu slab. Îmi plăceau cifrele – eram bună la matematică! Numerele mi se păreau mai sigure…

Nu ştiu când sau ce a determinat schimbarea asta… Uşor, uşor am renunţat la marea mea iubire, matematica, în sensul că nu-mi plăcea să memorez tot felul de formule ca un papagal – care-mi rămâneau în minte, rămâneau acolo doar pentru că le foloseam des, dar şi aici era o bubă, că săream câteodată făcutul temelor… Un întreg cerc vicios. Cu româna am început să am o apropiere, am început să citesc mai mult, a mai dispărut din teama de a-mi exprima ideile în scris – ciudat este că acum am impresia că cel mai bine mă exprim astfel!

Dar cum am ajuns să scriu despre mate versus română?! Ah, da, jurnalele din copilărie.

Sărind la altă idee, mi-a propus eu aşa, ca un soi de proiect personal – să fac un soi de dosar, panou, ceva să rămână fizic – despre pasiunile/perioadele mele de-a lungul timpului. Să am o alăturare de Anne Rice – Lestat – soundtrack-ul filmului Queen of the Damned – Lucruri preţioase de Stephen King – Alexander Skarsgård – True Blood – Grey’s Anatomy – Harry Potter – La răscruce de vânturi – Apocalyptica – Trooper – folk – Marius Manole etc. şi să aibă o logică pentru mine. Să fac asta pentru a mă lupta cu uitarea.

Pentru că eu uit… Există multe lucruri care m-au înflăcărat la un moment dat, m-au făcut să zâmbesc o zi, două, poate mi-au dat aripi, m-au trântit cu fundul de pământ, mi-au arătat căi neştiute şi m-au făcut curioasă. M-au bucurat şi toate acestea însumate fac parte din mine. Şi cum să uit eu de lucrurile ăstea?

Da’ eu uit… până şi de mine. Şi nu vorbesc prostii. Mă gândesc câteodată ce aş spune eu despre mine dacă mă întâlnesc cu o persoană care nu m-ar cunoaşte. Şi încep cu “ăăă”. Să spun că am 21 ani? Sau 22? Încă am 21. Că-mi place să ascult muzică. Şi ce muzică? Un soi de ghiveci, că mie îmi plac melodii din diverse genuri muzicale… Că citesc? Pff! Da, ador să citesc, da’ eu tre’ să am o stare specială pentru asta. Nu pot citi aşa, oricând. Şi starea asta am avut-o acum 100 de ani şi abia ce-a revenit, cu greu. Da’ când mă apucă citesc în staţia de autobuz, în autobuz, pe o bancă şi aproape că-mi vine să citesc şi când merg. Da, uite un lucru la mine, sunt aşa extremistă de aproape nu-mi vine nici mie să cred. Îmi plac oamenii frumoşi -  da’ am un standard de frumuseţe diferit de ăl’ impus de reviste, să ne înţelegem. Nu sunt mulţumită de mine, da’ încerc să mă simt bine în pielea mea. Cred că cel mai simplu ar fi să le dau adresa blogului şi să-i pun să citească cele 99 de lucruri despre mine, nu-i aşa?

Bun – la mulţi ani, blogule!

Despre cum o iau razna.

Aş vrea să spun că mania asta a mea cu True Blood a ajuns aproape de… finalul volumului 2 , că am redescoperit persoana de lângă mine şi că m-am îndrăgostit iar de el, că săptămâna de vacanţă a trecut mult prea repede şi că n-am priceput cine ştie ce din ea, că weekend-ul a fost prea scurt şi că ăstea 3 zile aş fi vrut să fie minim o lună, dar (da, există un dar îngrozitor) eu mă gândesc numai la un lucru… M-AM SĂTURAT DE FRIG!!! Simt că nu mai pot gândi, nu mai pot zâmbi, nu mai pot vorbi pe vremea asta. M-am săturat până peste cap! Aş vrea să stau în pat, într-un soi de hibernare timp de o lună întreagă şi când scot nasul din pernă să fie cald şi frumos… Cer prea mult?

Despre Totul despre sex şi Băiatul cu pijamale în dungi.

Sunt în sesiune şi am un chef nebun – nu de învăţat, citit cursuri – ci de citit orice altceva!

Cred că toată lumea a auzit de serialul Totul despre sex. Fiind la bibliotecă cu treburi legate de facultate, am spus să dau un tur şi printre rafturile doldora de cărţi care să nu aibă legătură cu medicina. Uite aşa mi-a căzut în mâini cartea cu numele omonim. Am câteva luni de când am început să mă uit la serial, care-mi place, aşa că eram curioasă să aflu cum o fi şi cartea. Ei bine, nu o recomand. Uitaţi-vă la serial şi să nu vă gândiţi vreo clipă că pierdeţi ceva interesant dacă nu citiţi cartea.

Acum ceva timp mi-a fost recomandat filmul Băiatul cu pijamale în dungi. Nu am apucat să-l văd până acum, dar am citit cartea (luată tot de la bibliotecă). Mi-a plăcut foarte mult modul de a reda un eveniment istoric atât de crud văzut prin ochii inocenţi de copil. Finalul m-a emoţionat până la lacrimi, iar cartea cu totul m-a făcut să-mi doresc să văd filmul. O recomand din toată inima!