Am trecut prin atâtea chestii în ultimele luni… M-am simţit copleşită, uneori am tratat totul cu indiferenţă crezând că o să ajung să nu-mi pese, mi-am pus mintea şi gândurile, chiar şi conştiinţa pe off, sperând că atunci când mă voi… trezi nu vor exista consecinţe, că voi rămâine cu mândria, sufletul… intact.
Şi uite azi aici, în camera lui, scriind articolul ăsta. E ora 12. Trebuia să fiu de o oră la muncă. Pe scurt… am ieşit ieri în oraş, la o plimbare. A început ploaia, primul semn rău – aveam în picioare cizmele mele tip totoşei! 
Ne-am ascuns de ploaie într-un pub. M-am decis să rămân la el peste noapte… Şi am rămas. Şi a fost bine. Trezirea dimineaţă. Ajuns acasă, în faţa uşii. Caută cheia, fată dragă, în ditai geanta, în care aş putea intra confortabil chiar şi eu. Nici urmă de cheie. Scot tot din geantă, o întorc pe toate feţele, cheia ia-o de unde nu-i. Telefonul aproape descărcat, alt telefon în geantă la fel de descărcat. Dat telefoane peste telefoane, răspuns din părţi! Băut o cafea lângă un tonomat. Mâncat o spirală pe stradă. Rezolvat problema cu munca. Am jumate de zi liberă! Respirat adânc. Aleg să nu foiesc jumate de oraş ca să intru eu în casă aşa că aleg să-mi caut de treabă până ajunge primul membru al familiei acasă. Aleg biblioteca. Frig şi ploaie în continuare. Ajung la bibliotecă… dau cu capul în uşă. Zi sanitară! De aici ciuda şi nevii s-au transformat în râs- În portofel aproape bani din părţi… Până la urmă am ales să vin înapoi la el şi să mă calmez. Nici nu trebuia să plec. Mă iau cu vorba cu sora lui şi mai trece timpul. Mai beau o cafea şi încep să scriu aici.
E ciudat cum o zi din asta în care toate-mi merg pe dos poate fi aproape relaxantă. Te aştepţi la ce e mai rău şi asta poate fi chiar benefic uneori! Pentru că nişte nimicuri, pe care nu le băgai în seamă de obicei te pot face să te simţi bine. Şi în comparaţie cu “lunille mele de fiere” despre care povesteam mai sus… şirul ăsta de evenimente neplăcute pornite de la o cheie uitată (dumb me!) pare chiar o vacanţă.
