Ştiu, chiar şi la vârsta mea, că e complicat cu atenţia, cum o distribui, cât păstrezi pentru tine, cât dai altora, dacă dai să fie suficient, dar să-ţi mai rămână şi putere ţie. Eh, eu nu prea văd om care să reuşească să le facă pe toate cum trebuie, mai ales când vine vorba de chestii din ăstea, legate de suflet, unde nu poţi aplica o formulă matematică şi să afli proporţiile corecte. Da’ oameni suntem şi suntem supuşi greşelilor şi cred că uneori fac aşa, un cult al greşelii. Mă suprind deseori cântărind oamenii după greşeli, gafe, frământări şi păcate şi ăl de le are pe ălea cele mai numeroase mi se pare mie mai interesant.
Am trecut prin perioade mai bune, perioade mai proaste, am ajuns iar să mă cert cu mine, am făcut tâmpenii, vreo 2 zile iar am făcut pe psihologul cu mine – uneori am impresia că mi s-ar potrivi meseria asta, ca în secunda 2 să spun că probabil n-aş rezista nici 2 zile, mai ales că mai am prostul obicei să mă ataşez de persoanele cu care dialoghez şi simt o legătură, că suntem pe aceeaşi frecventă… mă tem că aş ajunge să mă îndrăgostesc de pacienţi – nu la modul propriu al cuvântului – fie ei bărbaţi sau femei, pentru că aşa cum spuneam chiar mai sus, am o înclinaţie spre cei problematici.
Da’ îmi fac probleme degeaba, că nu o să ajung psiholog niciodată, pentru că psihologia, ca materie de liceu nu mi-a plăcut deloc, ori din cauza teoriei căreia nu-i vedeam nicio aplicabilitate ori din cauza profesoarei care-mi era chiar antipatică în modul ei prea zâmbăreţ de a fi.
Cunosc sentimentul. Asa, in mare, din postul asta. Mi-ai adus aminte cat de mult imi place sa iubesc defectele oamenilor – chestiile alea super tari care ii fac chiar speciali