Recomand cu căldură albumul On this perfect day al proiectului muzical Guilt Machine.
(Timid, am apărut.)
Ştii cum e, nu? Nu scrii azi, nu scrii mâine. Pentru că eşti prea ocupat, apoi ai impresia că nu ţi se întâmplă nimic interesant şi mai apoi pur şi simplu orice eveniment vine, trece şi tu tot nu scrii. Cam asta am păţit şi eu.
Şi uite-mă aici, după o lună şi jumate şi mă întreb cum puteam să scriu înainte cu atâta uşurinţă despre mine, despre voi, sentimente, frustrări…
Văzusem că a circulat prin minunata blogosferă un soi de leapşă despre obiceiuri sănătoase. Parcă-mi făcuse şi mie cu ochiul. După două secunde, cât am rumegat ideea, am ajuns la concluzia că pot doar să citesc despre obiceiurile sănătoase ale altora, eu fiind o enciclopedie de obiceiuri nesănătoase!
Am citit o carte grozavă – Luni de fiere, de Pascal Bruckner. Între timp am deschis un blog unde postez citate – se găseşte aici – şi cred că mai bine de 50% din citatele scrise acolo sunt din cartea asta.
Cred că e cea mai stângace postare pe care am scris-o vreodată! F, ştiu că o să râzi când o să citeşti asta! 
(viaţa e doar un vis.)
Am scris un paragraf. L-am şters. E greu să scriu despre subiectul ăsta. Am realizat într-un final că avem un soi de legătură ce nu ţine cont de timpul scurs, de pauze şi sper, nici de distanţe. Nu e loc de cuvinte…
(fragmente. către Ioana.)
Ştiu, chiar şi la vârsta mea, că e complicat cu atenţia, cum o distribui, cât păstrezi pentru tine, cât dai altora, dacă dai să fie suficient, dar să-ţi mai rămână şi putere ţie. Eh, eu nu prea văd om care să reuşească să le facă pe toate cum trebuie, mai ales când vine vorba de chestii din ăstea, legate de suflet, unde nu poţi aplica o formulă matematică şi să afli proporţiile corecte. Da’ oameni suntem şi suntem supuşi greşelilor şi cred că uneori fac aşa, un cult al greşelii. Mă suprind deseori cântărind oamenii după greşeli, gafe, frământări şi păcate şi ăl de le are pe ălea cele mai numeroase mi se pare mie mai interesant.
Am trecut prin perioade mai bune, perioade mai proaste, am ajuns iar să mă cert cu mine, am făcut tâmpenii, vreo 2 zile iar am făcut pe psihologul cu mine – uneori am impresia că mi s-ar potrivi meseria asta, ca în secunda 2 să spun că probabil n-aş rezista nici 2 zile, mai ales că mai am prostul obicei să mă ataşez de persoanele cu care dialoghez şi simt o legătură, că suntem pe aceeaşi frecventă… mă tem că aş ajunge să mă îndrăgostesc de pacienţi – nu la modul propriu al cuvântului – fie ei bărbaţi sau femei, pentru că aşa cum spuneam chiar mai sus, am o înclinaţie spre cei problematici.
Da’ îmi fac probleme degeaba, că nu o să ajung psiholog niciodată, pentru că psihologia, ca materie de liceu nu mi-a plăcut deloc, ori din cauza teoriei căreia nu-i vedeam nicio aplicabilitate ori din cauza profesoarei care-mi era chiar antipatică în modul ei prea zâmbăreţ de a fi.
(azi sunt ok.)
După 3 zile în care m-am trasformat uşor-uşor într-un zombie, astăzi m-am trezit odihnită. Am adormit uitându-mă la Grey’s Anatomy şi m-am trezit să închid calculatorul pe la 4 jumătate. La 6, după ce am dat o tură prin casă, am revenit în cameră şi mi-am deschis geamul, să intre răcoarea. Am visat că plecam să-mi dau examenul în Târgovişte şi pe drum m-am întâlnit cu felurite fiinţe mistice, care încercau să mă omoare. Dar am reuşit să mă odihnesc, asta contează!
M-am trezit la miezul zilei şi nu prea-mi pasă. Mi-am impus încă de când am deschis ochii că azi n-am să mă grăbesc. Mi-am făcut cafeaua şi acum îmi fac tabietul. Şi pentru prima dată, după mult timp, am chef de învăţat. O fi semn rău?
